Theme by nostrich.
Ma trezesc din ce in ce mai des punandu-mi sub semnul intrebarii actiunile… Si ma tot despic pe mine ca un dobitoc… Si intrebarile sunt tot acolo… Nimic nu se schimba… Dar cumva parca totul devine mai rece… Inainte ma puteam minti si imi spuneam ca am 16-17 ani si inca pot sa fut lumea in cur si sa scap cu asta… Pana cand m-am ars de vreo 2-3 ori, ca altfel nu ma invat… Si asa am inceput sa vreau sa experimentez… Cacat, am zis ca varsta e irelevanta… Atata timp cat mintea ma tine si inima nu imi cere liniste pot sa fac orice vreau… Si am trecut ca oricare alt om… De la o simpla dorinta de bine si o facultate buna in strainatate la “Da’ ce pula mea, am 19 ani, inca imi permit sa imi asum riscuri. Ma duc la ceva care imi deschide alte drumuri.”. Si asta fac… Impins din spate nu neaparat de ambitie cat de curiozitate. Curiozitate care sper sa se cristalizeze intr-un om altfel. Iesit in comun, adica din comunul celor care nu intra in comun. Dar asa ceva e imposibil, caci pana la urma omul special si iesit din comun e comun pentru altii…
Ma repet din ce in ce mai des cand spun lumii ca trebuie sa zambeasca… Sa zambeasca orice ar fi… Si cumva primesc acelasi raspuns: ” Incerc. Ce, tu poti tot timpul?”. Si eu dau acelasi raspuns. Da! Pot tot timpul… Caci zambetul nu e ceva care sa fie interzis in orice circumstanta… Zambesc atunci cand o dau in bara la fel de mult ca atunci cand fac ceva bine… Si poate filozofia asta a mea e in plus… Sau poate e inutila… Oricum, ma fut in parerea lor… Nu imi pasa daca cineva ma vede ca fiind arogant sau poate chiar narcisist… Sa spunem un dobitoc… Pana la urma sunt un idealist futut care viseaza poezie pe pereti si scrie haiku-uri pe sufletele altora. Caci am invatat ca tot ce scriu, tot ce spun, inclusiv tot ce fac are un efect asupra persoanelor din jurul meu. Si la cate greseli am facut si cati au gresit fata de mine singurul lucru care mi-a ramas este sa zambesc… Si zambesc cat ma tin muschii fetei…
Stiu ca nu sunt cel mai talentat scriitor… Probabil nici nu am talent… Am talentul sa aberez… De ceva timp stiu ca cel mai bine si mai frumos scriu despre iubire… E singurul sentiment care misca si pe altii la fel de mult cat ma misca pe mine… Si probabil daca imi izbesc un ochi pe blogul asta imi vine sa imi trag palme… Dar cumva nu imi pasa… Fie ca am talent sau nu… Fie ca merit sa scriu sau nu… Imi urmez fiecare plan… Orice consecinte ar avea… Sunt adeptul muncii pentru visele tale… Poti sa mergi unde vrei… Cand vrei… O sa fii un paria din start… Ca esti imbracat bine sau nu… Oameni te privesc altfel… Caci unele ganduri se reflecta in postura ta… Cum sunt eu… Arogant, ma simt si ma consider arogant, asa ca lumea ca sa se simta uneori bine in jurul meu ma ia ca tinta pentru diferite atacuri de parca as fi copil… Si tampenia este ca stiu chestia asta… Dar nu actionez in nici un mod… Ii las sa isi faca treaba caci astfel ei au sa se simta mai bine, increderea in sine are sa creasca… Si la 19 ani stiu cata nevoie de incredere in sine ai… Ca si scriitor poate sunt praf… Sau poate nu… De cele mai multe ori am auzit ca am talent… De cateva ori am auzit ca scriu prea siropos… Dar nu vreau sa cred ca am talent… M-as culca pe o ureche si nu as mai avea aceeasi dorinta de a scrie… Asa ca accept critica, fie ea buna sau rea… O asimilez si incerc sa imbunatatesc stilul, modul de a scrie, totul… Devin beligerant in ce scriu… Sau uneori sunt romantic… Alteori sunt simbolist… Am invatat ca in secolul asta nu te mai poti opri doar la un singur stil… Si impingi limitele… Sunt “neo-avangardist”… Stiu cu ce cuvinte imi vin… Pun ideile in orice forma imi place… Atata timp cat imi place cum iese e bine… Pot sa scriu pentru drogati la fel de bine cum pot sa scriu pentru oamenii educati… Oricum la varsta de 19 ani esti acuzat atunci cand in scrierile tale se reflecta uneori realitatea, te lovesti de aceeasi fraza :”Ai numai 19 ani. Ce stii tu despre lumea asta?”. Cauta-ti intelepciunea in cei batrani si adevarul in cei tineri.
Am 19 ani si inca numar… Si imi place… Numar pana nu mai pot… Pana cand ma plictisesc de viata… Pana cand am sa am nevoie de liniste si atunci am sa aleg moartea cu o eleganta iesita din comun… O sa imi pun capul pe perna facuta din vise si sperante, o sa ma invelesc cu durere si placere si am sa plec undeva in Rai sau in Iad… Si am sa imi gasesc linistea acolo…
K.