Ars Kristianis

23rd December 2010

Post with 1 note

Genocid sufletesc.

Eram trantit la pamant. Simteam cum imi curgea sange din nas, parca un suvoi nestavilit imi umplea si gura cu un gust metalic si atunci am inceput sa ma panichez. Imi spuneam ca daca mai primesc o lovitura am sa mor. Si a urmat si aceea lovitura… Si inca una… Si inca una… O ploaia deasa de lovituri scurte de bate si bocanci negri si jegosi care imi umpleau corpul de durere. Una dupa alta ma duceau incet spre o stare de moleseala interioara si simteam cum voiam sa dorm. Voiam odihna.

“Ridica-l in picioare!”

Unul dintre ei ma prinse in bratele sale uriase si ma ridicase ca pe o carpa. Podeaua rece era acum la mile distanta. Imaginea lumii imi era deformata. Sangele curgand din nas si gura. Stateam in fata omului pe picioarele mele. Clatinandu-ma…

“Ei, tinere, ce sa facem cu tine?”

Nu din nou. Urma o noua lovitura. Un pumn in maxilar si imaginea lumii nu mai era deformata, ci mai degraba intunecata. Incet luminile se stingeau pentru mine. Auzeam rasetele lor.

“Idiotul nu a vrut sa faca ce am spus noi. Asa ii trebuie.”

Inca una in timp ce ma duceam spre podea din nou. Inca un bocanc in burta. Am icnit de durere. Inainte sa intru in puscarie ma credeam rezistent. Dar nu stiam ca eram chiar atat de rezistent. Aflasem aliajul din care eram facut. Un fel de otel osos bine ascuns de o carne elastica. Altfel nu puteam sa imi explic cum de nu eram mort.

“Izolare. Lasa-l in pat. O luna ii aduce mutul de mancare. Nimeni nu se apropie de el.”

Ma aruncasera in pat si plecara. Tortionarul si asistentul sau credincios. Erau ca doi caini bine antrenati. Un pechinez si un rottweiler. Schitasem un zambet si am inceput sa urlu din cauza durerii… Stiam ce inseamna izolare. Planuiau sa ma tortureze iar peste exact o luna. Era aprilie. 1 aprilie. Primavara. Urma ziua mea. Ma gandeam ca o sa ma parte de liniste macar de ziua mea. Dar ma minteam singur, pentru mine izolarea era mai rea decat tortura lor fizica. Nu puteam sa deschid ochii dar stiam ca era bezna in celula. Puteam auzi soapte si urlete ce se impleteau intr-o simfonie sinistra a durerii. Ultimul lucru pe care mi-l amintesc era urletul prietenului meu cel mai bun… Era numele meu…

“SA ITI AMINTESTI DE MINE, PAUL!”

Ma cutremurasem si corpul meu cazu de pe pat pe podeaua rece ca gheata. Dadusem cu capul de piciorul de metal al patului si lesinasem.

Un sunet metalic ma trezise. Mutul era un batranel cu limba smulsa de catre un gardian care aducea mancare celor de la izolare. Lovise clopotelul sau de perete si ma trezise. Imi aruncase laturile ce le mancam de obicei in gaura din podea ce imi tinea loc de farfurie. In timp ce mancam de acolo ma gandeam la mine. Student la psihologie. Detinut intr-o inchisoare care se dovedea cosmarul oricarui detinut. Ajuns aici pentru ca avusesem curajul sa ii spun unui ofiter ca este curva unui bou care fusese abuzat cand era copil si acum ne abuzeaza si pe noi. Daca indrazneai sa spui ceva impotriva sistemului erai considerat un criminal. O crima se pedepsea cu mai putini ani decat un atac asupra sistemului. Aici erau cei care loveau acolo unde ii durea.

Hai sa evadam. Asta imi umbla prin minte. Hai sa fugim. Haide, de ce sa mai stam?

Dar cum? Cum sa evadez? Incercam sa imi scot din cap imaginile si visele de libertate. Primisem 3 ani in inchisoarea asta si eram deja in al doilea. Dar simteam cum imi pierd fiecare farama de umanitate. Devenisem un sac de carne tumefiata. Stateam in intuneric caci singura lumina era in mana mutului si eu nu aveam dreptul sa vad lumina. In mine se strangea din ce in ce mai multa ura… Dorinta de razbunare… Incepusem sa numar zilele pana la venirea lor…

Azi e ziua mea.

Probabil. Dar nimanui nu ii pasa. Singurul om de acolo caruia ii pasa fusese ucis cand eu fusesem condamnat la izolare. O sa imi amintesc de el. Ne stiam numai vocile. Dar imi amintesc ca ne ridicam moralul dupa fiecare bataie. Impartisem o celula timp de sase luni. Timp in care aflasem ca avea familie. Doi baieti. Imi spusese sa ma mut la el acasa daca nu am unde sa stau. Ca sotia sa nu are sa se supere. Statea in Bucuresti pe atunci. Ne promisesem ca o sa mergem la munte impreuna. Imi spunea ca ii place sa bea bere si sa se uite la copii lui cum se joaca.

O sa imi amintesc de el. Cand am sa fiu liber o sa am grija de copii lui. Am sa le spun ca tatal lor a fost un erou.

Doua zile. Atat mai aveam pana veneau din nou. Oare urmau sa schimbe oamenii sau erau aceeasi ofiteri?

Am sa ii omor. Pe matahala il musc de beregata si o smulg si pe ofiter il tai cu briciul facut din papucii de lemn. Il tai ca pe carpa. Pentru fiecare dintre lovituri ii tai pe amandoi.

Auzeam cum bocanci lor cu varf si calcai de otel loveau podeaua rece. Ma ascunsesem intr-un colt. Incepusem ritualul. Traiesc, zambesc si o sa am grija de copii lui. Si tot asa de zeci de ori pana cand intrasera in camera urmati de o lumina orbitoare…

“Haide, sobolanule! Sa ne jucam. A trecut o luna.”

Nici nu apucasem sa ma ridica. Prima lovitura ma nimerise in nas. Acelasi lucru. Erau aceeasi oameni care ma batusera in ultimul an. Mainile matahalei ma luasera pe sus in timp ca statea ca si o carpa. Isi adusese capul aproape de urechea mea si imi spuse ca azi o sa am un tratament special. Profitasem de momentul ala si in nebunia de moment il muscasem de gat. De data asta gustul sangelui sau imi umpluse gura. Incepuse sa zbiere in timp ce luasem papucul de pe pat si incepusem sa il infig in ofiterul ce ramasese inmarmurit. Lovituri succesive il faceau sa arate ca o sita.

Azi murim, idiotule. Nu asa trebuia sa faci. Azi murim.

Dar deschisesem usa celulei in care eram inchis si dadusem direct pe un camp verde. Eden. Paradis. Rai. Asta gandeam… Dar gresisem… Peste tot erau cadavre, cu ochii injectati si zambete crude. Buze pline de sange. Tumefiati. Umflati. Plini de vanatai.

“Paul, ai venit la noi… Bine ai venit…”

Asta cantau in cor in timp ce eu ma duceam incet spre celula inapoi doar sa ma aflu in cadere libera…

PLEOSC!

“Capitane Paul! Trezeste-te!”

Comandantul era in fata mea. Visasem.

“E timpul sa ii faci sa zambeasca, Paul!”

Trecuse o luna deja? Eram in stare de soc. Deja trecuse o luna.

Ma duceam incet spre celula 0421. Urma sa ii dau o mama de bataie. Intrasem acompania de Daniel, o namila de bucurestean ce dorise sa fie sub comanda mea.

“Sus, sobolane! Azi am sa te bat asa de tare incat ai sa iti vezi copii in vis!”

Nici macar nu asteptasem sa se ridice si il lovisem direct in cap cu bata. Si urma ploaia de lovituri. Ploaie pe care mi-o amintesc si eu. Caci dupa 3 ani de zile in care am indurat aceste lucruri stiam unde sa dau, ce sa fac sa il tin mai mult in viata. Ce sa ii spun. Cum sa il fac sa sufere. Cum sa ii amintesc de lucrurile bune pe are le-a pierdut. Ma privise si cu ultima suflare imi spusese:

“Sper sa iti amintesti de mine, Paul!”

Intotdeauna.

“Daniele, e mort. Haide sa mergem. Sa le spui sa vina sa faca curat pe aici. Hai sa te cinstesc cu ceva. Azi e ziua mea. Ma duc sa imi vad baietii si dupa vin dupa tine acasa, bine?”

Mi-am amintit de tine. Copii tai sunt bine. Eu sunt bine. Am trecut peste toate cu bine. Trei ani de zile mi-ai fost cel mai bun prieten, pana cand m-ai lovit si te-am facut sita cu briciul ala pe care il purtai in buzunar. Acum suntem chit…

SA ITI AMINTESTI DE MINE,PAUL!!!

… intotdeauna …