Ars Kristianis

30th April 2011

Post with 2 notes

Imi pare rau, mama.

Imi pare rau, mama.

Imi pare rau ca nu am sa ajung un director de companie. Evident cu costum elegant si geanta simpla din piele de culoare neagra, cu telefon atasat la ureche si banii in portofel. Imi pare sincer rau, nu asta sunt eu. Imi pare rau ca nu sunt la fel de manierat ca altii. Si cu siguranta nu vorbesc la fel de frumos ca si altii.

Imi pare sincer rau, mama, caci stiu ca iti doreai sa duc o viata buna si linistita. Dar visez si asta ma opreste sa ajung inca un simplu director de companie. Visez in zile negre si plang in nopti albe. Iubesc la rasarit de luna si urasc la apus de stele. Alerg odata cu vantul si cuvantul e singura mea avere. As putea sa te mint si sa iti spun ca banii sunt una dintre preocuparile mele principale, dar nu e adevarat si prefer sa iti spun ca iubesc prea mult arta ca sa incerc sa fac altceva. Am un suflet care cere si cere si nu stie sa ceara nimic altceva decat cuvinte scrise rapid pe foi care se incalzesc cu sentimente. Nu o sa am niciodata un dosar special unde sa verific conturile din Elvetia, in schimb intotdeauna o sa te las sa imi citesti poeziile si povestile. O sa te las sa zambesti cu mine la fiecare vers scurs din pix si cand am sa plang o sa fug dar am sa iti las in scris motivul durerii mele. Sunt un visator si visele nu imi permit sa alerg dupa un birou pe colt la etajul 56 intr-o tara straina. Visele mele imi cer linistea din mai sub ploile de petale de ciresi din Japonia. Visele mele cer si cer si cer… Si nu pot sa le refuz. Sunt dependent de ele asa cum e un drogat de cocaina. Sunt indragostit de versuri, mama. Si ele nu imi dau voie sa plec de langa ele. Proza e amanta mea si ea imi vrea sufletul. Si eu imi impart fiinta intre poezie si proza. Si nu mai am timp de hartii pline de numere si oameni in subordine. Nu asta e destinul meu… Si nici nu vreau sa fie… Refuz, refuz, refuz sa ajung inca o curva a corporatismului. Sunt sigur ca nu sunt singur in lumea asta… Si poate nu o sa fiu ce ti-ai dorit… Dar iti promit ca de fiecare data cand ai sa citesti ce scriu ceva are sa se zvarcoleasca in sufletul tau. Vreau sa ajung departe, mama, undeva pe stele. Langa Blaga si Petrescu, Eminescu, Bacovia, Stanescu, Rebreanu, Iorga, Caragiale si Bogza. Langa Yeats si Shakespeare, caci eu cunosc numai o singura limba si aia e universala. Vreau sa ajung acolo… Vreau ca numele sa imi apara pe pagini colorate langa contemporani ca Mircea Cartarescu sau Dan Puric. Nu vreau sa ajung in Can-Can sau orice alt tabloid infect, ci intr-o revista dintr-un liceu ca un autor muritor de foame caruia i se ia un simplu interviu si spune cuvinte ce mangaie mintile si sufletele tinerilor. Imi pare rau, mama, dar nu vreau sa ma vand. Nu vreau si nu pot… M-as ura… Vreau sa simt totul la superlativ… Vreau sa ma las cuprins de tigari si alcool ca apoi sa pot sa scriu fara sa imi pese de starile in care sunt… Vreau sa ma trezesc in garsoniera mea mica si tapetata cu foi… Vreau sa imi dau drumul la muzica preferata si sa ma uit la stele in timpul zilei… Sunt un visator, mama, si nu pot sa scap de starea asta… Si nici nu vreau… Am incercat si ma doare de fiecare data cand incerc. Doare si e o durere surda in spatele inimii care imi opreste fluxul creatiei. Nu pot sa renunt la stilou si la foaie. Imi pare rau, mama. Singurele semnaturi pe care vreau sa le impart sunt la final de pagina sub o data scrisa frumos. Sau pe niste foi adresate unora ca mine care stiu numai sa viseze, sa ma semnez sofisticat si manierat : ” Visator, scriitor, vesnic indragostit, suflet liber, om de profesie. Cu drag, Kristian.” Si nimic mai mult, mama. Asta e visul meu si nu pot sa renunt la el. Fara el nu sunt eu. Sunt indragostit de ritm, de joc jovial al cuvintelor ce salta din rand in gand si din rand in rima toate scrise cu negru pe hartie alba. Caci patez suflete cu vorbele mele. Si le pictez si le cant si nu ma opresc. Si vocea-mi tuna in pieptul lor atunci cand le spun ca si eu am fost la fel si nimic nu ma poate opri. Si zambetul meu ii ajuta sa scape de nori si ploi si se ridica de fiecare data gata de lupta in zori de noapte cu obraji murdari de noroi si lacrimi, cu ochii umflati si rosii, cu mainile tremurand si pielea zgariata caci se lupta cu viata si eu sunt singurul lor sprijin. Si ochii mei le lumineaza calea, caci uneori sunt orbi, si ca mine, au nevoie de cineva care sa le lumineze calea. Tu ai fost acolo pentru mine si mi-ai aratat pe unde sa merg. Ai incredere in mine, mama. Si eu am sa ii duc departe. Si am sa imi iubesc sora si ea are sa ramana vesnica caci am sa o conturez perfect. Si am sa imi cresc fiul si fiica cu aceasi dragoste cu care m-ai crescut tu. Si am sa imi iubesc sotia. Si o sa fiu fericit, dar numai prin ce fac si ce simt pot sa fiu fericit. Nu sunt destinat sa ajung intr-un birou urias. Dar vreau sa ajung pe stele. Sa ma joc cu ele si ele sa imi sara pe umeri. Vreau sa las flacarile din mine sa arda, sa imi fac propria sursa de lumina. Nu vreau sa fiu un simplu obiect care are nevoie de lumina ca sa luceasca, vreau sa stralucesc, sa eman caldura si sa picur in pupilele lor adevar care sa ii otraveasca. 

Imi pare rau, mama. Nu am sa ajung un om bogat. Dar am sa mor ca un om “avut”. Caci am sa pot sa spun ca am avut iubire, respect, onoare, loialitate, mandrie, fericire si stele… Caci am sa pot sa spun ca am avut frati din alte familii care m-au ocrotit mereu…. Caci am sa pot sa spun ca am avut parinti ce m-au iubit si m-au crescut corect… Caci la final de viata am sa pot sa spun ca am avut o viata…